Sabina, roman-roman

p. 3-4

[…]

I

 

 

OLMUL SABINEI

 

 

 

1

 

– După șase, cel mult, după și-jumătate.

După șase ar fi trebuit să fie : a bătut un ceas într-un turn sas. A rămas o mulțime de vreme până la și-jumătate. Nici nu mă uit la ornicul din peretele sălii de lectură : prea exact, prea alt timp măsoară.

Dar las’ : vine ea, vine. După cel-mult. Vine, vine – ca să spună:

– După șase. Cel mult după și jumătate.

Ca atunci.

De-atunci, he-he, timp. Pe-atunci eram la-nceput, se explică. Eram mult mai. Un copil, hai adolescent. Suficient de naiv și de, prin urmare : disponibil. Și, în felul meu, bine-crescut.

Azi n-aș mai. Sau da ?, poate, oarecum altfel. Cine știe: aș face exact-exact la fel, în cele mai neînsemnate, exacte amănunte : nimic nu se învață din proprie experiență, nimeni din a altuia, omenirea nu se-nvață minte, nu. Ceva rău în asta ? Nu, dar nici bine, oricum, mereu începi, începi de fiecare dată, repetată – ceea ce devine interesant, excitant: orice ți se pare primul, prima ; întâia-oară, ea mereu întâia. Important acum, azi : să vină. Foarte important : vine-vine, negreșit vine – cum să nu vină ? – a spus :

– După șase, cel mult după și.

Ca atunci – cât timp : zece luni ? zece ani ? zece ? Nu chiar, nu prea, rotund. Mai puțin. Atunci citeam un roman.

Și-atunci citeam un roman.

Citeam un roman și cât timp, Doamne, era într-o marți. Marți, 14 februarie ; februarie 1950.

Acum sântem după, mult, puțin, oricum, nu înainte, așa că sântem în anul câtva, în anii viitori. 51. Sau poate chiar 52, mai știi ? Tot într-un februarie și tot într-unul din 14 – atât că acum sântem exact joi ; sau miercuri, depinde.

Și atunci, tot un roman – depindea foarte tare și, dacă aș spune : exact același !, cine m-ar crede ?, nici măcar eu și, la dreptul vorbind, de ce m-aș? Chiar de-ar depinde. Chiar de-ar depinde de viața aceluia, și a lui, un roman.

Ziceam că a fost pură și simplă întâmplare ; într-o oarecare marți dintr-un oarecare an 1950, februarie 14. Ziceam că s-a întâmplat să o cunosc personal – de Sabina vorbesc. Mai ziceam că o știam, însă nu făcusem cunoștință, la dreptul vorbind, ea apăruse la Astra abia după redeschidere (din decembrie ‘49, biblioteca ăncisă fiind p. iventr.) Așa că. Așa că deci și prin urmare ziceam-că : ziceam-că eu eram ; eram eu acela care – ba nu : eu eram altul, cel căruia.

Așa dar și așadar : eu cel căruia Sabina i-a spus, în șoaptă, cum se cuvine să comunici într-o sală de lectură :

– Șo-șo-șoșo și șeșu.

În traducere : “Trebuie să-ți comunic ne-a-pă-rat ! ceva secret !”

Traducerea e mai concentrată tocmai citeam același roman și.

[…]

© 2009 – 2015, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.