Contact : Vosganian — partea 2 (Dialog monologat…) [corectat]

Luni 31 octombrie 2011

Noapte udă, storcătoare de… tot sucul rămas.

Am răspuns lui V. Vosganian. Trebuia să spun: i-am dat un răspuns înainte de a fi întrebat, voi fi simțit eu că el n-are să mi-o pună. Între noi nu a fost, dorință de dialog, ci comunicări, separate – lasă că și acelea, fără… șir, fără rost…

De aceea m-am hotărît să mă adresez lui, “partenerului”, printr-o scrisoare. Îmi vine mult mai ușor să monologhez.

Această a doua variantă (4 noiembrie 2011) este una corectată și augumentată:

Paris, 31 octombrie 2011

Domnule Varujan Vosganian,

Am alcătuit și eu o listă. Una cuprinzîndu-i pe cei care mi-au făcut rău, foarte rău – pe ceilalți, care mi-au făcut doar “răuri” ne-mari nici nu-i iau în seamă, vorba mea: «Să-i bag in istorie doar pentru atâta?».

Unii făcători de rău îmi erau prieteni; mi-au făcut răul, nu pentru că “ar fi suferit presiuni”, ci pentru că ei înșiși, au descoperit acest alibi universal-sionist – cel neavînd nevoie să fie explicat, doar șoptit în taină, cu ochii rostogoliți de o simulată teroare:

«Ce știi tu la ce presiuni am fost supus…»

Iar interlocutorul (sic), de obicei deja-victimă a lui, fie prin nemaifrecventarea colegului, prietenului, fie pentru că și fusese denunțat – cu minciuni, invenții, și fără “presiuni”, “doar preventiv” (de parcă toți acești “presați” ar fi securiști, astfel justificîndu-și agresiunea asupra ta, biet nevinovat, acuzat, înc«put în labele Fiarei, ca în episodul real cu Securistul Ion Țîrlea, care-și zdrelise mâna în dinții mei, în procesul de producție anchetatorie, deci pe mine mă acuzase:

«Din cauza ta, mă!»)

Alții îmi era doar colegi – de redacție, de Uniune (a Scriitorilor), de cartier, însă și ei (ba chiar mai “indignați” manifestîndu-se de atitudinea mea decât prietenii), mă condamnaseră, întâi pe la colțuri, în discuții la o țigară cu colegii, apoi, cu vigilență revoluționară, în ședințele în care fusesem prelucrat – în absență ! – și în articolele indicate de tovarășii de sus: Ivașcu, Dumitru Popescu, Eugen Barbu, Ghișe, Dodu Bălan, Stroia, Vasile Nicolescu (dintre civili dar și dintre securezii cu grad, în acel moment travestiți în civil), articole scrise și publicate pe care le am și acum, în față, în clasoarele cu presa din țară, chiar dacă autorii lor au nerușinarea de a pretinde că “alții” le scriseseră, semnîndu-le cu numele lor ( Al. Dobrescu, Ceachir, Băran), ei fiind “de totdeauna cu inima alături de mine” (dar cu-picsul alături de partid).

Această listă a mea va fi restrânsă, cuprinzîndu-i doar pe cei ale căror “acțiuni vigilente” au avut urmări grave, catastrofale pentru mine, ca scriitor. Ce pedeapsă mai cruntă, pentru un scriitor decât interzicerea – nu de a mai scrie, ci de a fi împiedecat de a se exprima, de a publica?

O voi începe din:

1970:

Atunci Alexandru Ivasiuc – prietenul și colegul de pușcărie – lăsase să-i cadă din gură ceea ce morfolea în gând : “decodificarea” cărții mele Ușa noastră cea de toate zilele predată (la îndemnul său!) nou-(re)înființatei editură Cartea românească, unde amicul era unul din adjuncții lui Preda, alături de Gafița. Afirmație aiurită, neargumentată, neconfirmată:

«Goma a vrut să-mi distrugă editura (așa vorbea el de editura lui Preda): personajul Florica este, în realitate, Elena Ceaușescu, iar personajul Iosub este, în realitate, Ceaușescu!”

Cu exceptia lui Al. Paleologu nimeni din editură nu a contestat “verdictul” lui Ivasiuc. De atunci, din primăvara anului 1970 am fost interzis; deasemeni soția și socrul, traducători nu au mai putut colabora (decât sub alte nume: Manoliu, la Iosif și frații săi de Thomas Mann și… trimis în caseta tehnică la volumul Despre război de Clausewitz).

Prietenii lui Ivasiuc, Breban, Dimisianu, Florin Pavlovici îmi reproșează că, pomenind porcăriile, nedreptățile, turnătoriile, pângăresc un mort. Le urez apărătorilor pângăritului Ivasiuc să aibă parte și ei, ca scriitori, de interdicția totală (pentru mine, din acel moment, 1970 până în 1989, 20 ani încheiați), datorită unor vorbe-vorbe scăpate pe cravata unui delirant paranoiac.

Întrebarea mea (o tot pun de, iată, 41 ani): a existat un singur scriitor român care, știind că Ivasiuc a provocat interzicerea mea, câtă vreme am mai rămas în România (1970-1977), a pus sub semnul întrebării adevărul acuzației? Doar Paleologu. Și mai cine, dintre colegii mei, scriitorii români? Și-mai nimeni!, știut fiind că scriitorul român este unic la părinți, singurul european care evită să intre în conflict cu editorul – cel care îi va edita lui cartea/cărțile sale.

1977

Anul Chartei 1977 și al solidarizării noastre cu Apelul cehilor și al slovacilor.

Se cunosc oarecari amănunte, din cartea de mărturii Le Tremblement des hommes, scrisă la Paris, în 1978, apărută în traducere franceză în 1979, în românește în 1990 sub titlul Culoarea curcubeului, la Humanitas – voi reveni.

În acel an a fost lansată, din solidaritate cu cehii și slovacii și Mișcarea pentru drepturile omului în România la care scriitorii români, cu excepția lui I. Negoițescu, au fost de un curaj al prudenței-tradiționale, cum altfel: absenți (Ion Vianu, încă nescriitor, a semnat Apelul în unicul scop de a putea să emigreze, iar Bogza ar fi semnat cu dragă inimă, dar cine era acel Goma, necunoscut?: necunoscutul Goma avea, în acel moment trei cărți publicate la Gallimard, două la Suhrkamp, Bogza câte avea și unde, în Occident?). Mulți dintre semnatari au fost arestați, anchetați, brutalizați, somați să renunțe la adeziune, altii condamnați la închisoare, alții internați în azile psihiatrice, în fine, alți-alții căpătat pașaportul dorit.

Am fost arestat la 1 aprilie (1977).

1) După două săptămâni de anchetă la-la-Rahova, în jurul datei de 14 aprilie colonelul Vasile Gheorghe, comandantul arestului îmi arătase, triumfător, o hârtie, explicînd că fusesem exclus din Uniune –prin Consiliul său și nu prin… Comitetul Asociației (vezi si capitolul XIII, “14 aprilie” din Culoarea curcubeului). Acea hârtie avea stampilă, părea în regulă – atât că nu menționa motivul excluderii. Am mai văzut-o în dosarul “final”, citit înainte de “proces”. Însă acea hârtie – repet: în care era vorba de Consiliul Uniunii Scriitorilor – nu a mai fost găsită de Stejărel Olaru în Arhivele CSNAS, ci doar o notă manuscrisă a securosului Victor Achim, vorbind despre… Comitetul Asociației;

2) A umblat vorba că Arhiva Uniunii Scriitorilor ar fi fost distrusă în 1990 de noul președinte Mircea Dinescu la insistențele lui Doinaș, D.R. Popescu, F. Neagu, Uricaru, Blandiana, Buzura, Manolescu, Țoiu, Bălăiță – și alți “interesați”. În acest caz de unde au scos N. Manolescu și Blandiana “documentele” care îi îndreptătesc să afirme că nu Consiliul Uniunii Scriitorilor m-a exclus, ci… un ordin “de sus” (ca si “alungarea de la România literară”)? Desigur, “de sus” veneau ordinele, dar cei “de jos” le executau. Dacă îl credem pe V. Achim, securizdul, cu exceptia lui Preda, Jebeleanu, a Ninei Cassian – absenți de la ședința cu pricina – cine sunt ceilalți, pe lângă Fănuș Neagu prezenți și activi votanți? Bineînțeles: Blandiana, Manolescu, Fănuș Neagu, Doinaș – dintre scriitori, ceilați: Macovescu, Nicolescu, Ghișe fiind tovarăși-dragi care le explicau scriitorilor cum se scrie o scriere. Cum Fănuș Neagu și Doinaș au murit, semnatarii excluderii mele rămân Blandiana și Manolescu.

Liberat în urma unei campanii internaționale, mutat la o nouă adresă, fără telefon, supravegheat, izolat, am văzut, totuși la televizor momente de la Congresul Scriitorilor din luna iunie – acela în care Ceaușescu declara că în

țara noastră nu există cenzură dar… el propune desființarea ei și înlocuirea operațiunii de cenzurare cinstit-bolșevicioasă prin… piteștizarea organului: în locul activiștilor de partid controlori ai cuvântului, Marele Cârmaci anunțase că această operație va fi “efectuată” din acel moment de către… scriitorii înșiși, “lucrători în presă și edituri”. În prezidiu, chiar dacă nu era în primele rânduri, Blandiana se afla pe un scaun vizibil. Silitoare, lua notițe pe un maculator. Cum nu am aflat că ar fi protestat împotriva reeducării-ca-la-Pitești a scriitorilor, prin întrecenzurare, am dedus că domnia s-a nu a emis nici un mieunat de contrariere, de durere la aflarea directivei ceaușești.

Așadar în aceste două momente nefericite, cruciale pentru mine, 1970 și 1977, colegii scriitori nu au mișcat un deget, măcar pentru a-și manifesta nedumerirea, dacă nu protestul că unui scriitor i se pot administra asemenea pedepse –interzicerea de a publica și excluderea din Uniunea Scriitorilor.

1990

După “revoluție” mi-am imaginat că și pentru mine a venit libertatea de a publica – cu atât mai vârtos acele cărți solicitate de noii editori: prietenul meu Liiceanu și colegul meu Sorescu. Era atât de intensă, atât de atotdominantă bucuria-mi, încât nu am luat în seamă “accidentele” – pe care eu le credeam… accidentale:

– Faptul că, în primele zile din 1990, mergînd în vizită la Europa liberă ca să dăruiesc prietenilor proaspăta traducere în franceză L’Art de la fugue, Monica Lovinescu m-a întâmpinat dintr-un capăt al coridorului strigînd: «Nu este adevărat că Revoluția română a fost un putsch rusesc, cum susține Paul Goma – și celălalt basarabean, al lui, Victor Lupan!»;

– Faptul că, deși pregătită, programată, întâlnirea (de lucru) din casa Monicăi Lovinescu în jurul noului director al noii edituri Humanitas, a avut loc, dar fără mine, manifest evitat, nu am măsurat adevăratul motiv pentru care, deși mi se telefona și de câte două ori pe zi, să nu uit că urma să ne întâlnim, ca să punem la cale portofoliul editurii lui Liiceanu, Monica Lovinescu nu mi-a mai telefonat în ziua fixată (așa rămăsese stabilit: îmi va confirma “reuniunea de lucru”). Eu am crezut că programul a suferit modificări, însă telefonînd la D-na Lovinescu ore în șir, în ziua stabilită, nimeni nu a ridicat receptorul. A doua zi m-a anunțat, așa, în treacăt, că se întâlniseră și că lucraseră bine:

«Dac-ai ști cât a insistat Micnea să fie inclusă și cartea dumitale…»

Am consemnat în jurnale acest moment. De năuceală, de dezorientare:

– cum așa: nu sunt avertizat că întâlnirea-cu-editorul nu se contramandase?, că avusese loc? – de aceea fusese închis telefonul; ca să nu-i deranjeze pe decizători intruși de teapa lui Goma-cel-invitat?;

– avusese loc fără mine – prieten al noului editor și singurul avînd experiență editorială (franceză)?;

– de ce fusese necesar ca “Micnea” (Berindei) să insiste (sic) pentru ca una din cărți (Culoarea curcubeului), să fie inclusă în programul editorial Humanitas –după ce o solicitase Liiceanu, insistent? Dacă era vorba de o pledoarie, de ce nu fusese admis autorul, pentru a da prilej turcologului de serviciu și a fetiței Doinei Cornea, Ariadna Combes să se pronunțe în deplină necunoștință de cauză: care titluri să aibă prioritate la editare?

Acest semnal dinspre Monici și dinspre Liiceanu ar fi trebuit să-mi deschidă ochii asupra prieteniei… “prietenilor de 30 de ani” : cu puțin timp înainte ei condiționaseră neparticiparea mea de participarea lor un colocviu despre Eminescu (colocviu la care ar ar fi trebuit să vorbească și Dan Petrescu, venit din România – însă Monica Lovinescu invocase nu știu ce prevedere din regulament care…).

Cum sunt “optimist”, îmi zisesem că întâmplările fuseseră… întâmplătoare și mărșăluisem (șchiopătînd) mai departe, în echipa celor buni.

Ce trebuia să fac? Să mă supăr, să trântesc ușa bunilor prieteni? Cum să fac așa ceva? Mi se părea de neimaginat. Lor însă – Monicăi Lovinescu, lui Virgil Ierunca, lui Liiceanu, lui Berindei – li se păruse… normal să se descotorosească de mine, astfel –dacă nu mai eram util, îi scăpase Doamnei Lovinescu un porumbel al adevărului…;

Tot “normal” să nu mă coopteze în grupul de ajutorare a răniților revoluției din România și colectare de îmbrăcăminte, medicamente : «Te-ai plictisi curând”, îmi comunicase Șerban Cristovici, cuvintele Monicăi Lovinescu;

Tot “normal” a fost ca, după ce îmi spuseseră – repetat, repetat – să nu uit întâlnirea cu o echipă de televiziune română, la care urmau să participe în primul rând Eugène Ionescu, Cioran, Monicii – pentru că maestru de ceremonii era tot Liiceanu – să mă… ignore, evite, să anunțe echipa de filmare că Goma este bolnav; astfel în toamnă, la Aix en Provence, unde filmele cu cei mari erau proiectate în buclă, fără a fi scos un cuvânt de neanunțarea mea (anunțată), Virgil Ierunca să mă consoleze astfel:

«Nu regreta, uite și eu: am uitat să spun…», însă n-a mai spus ce uitase el să spună, însă ceva de o capitală importanță…

Nu știam însă (nu aveam cum să aflu) ce se petrecuse cu cartea mea – lăudată, de Liiceanu și Pleșu, cea solicitată insistent de editorul Liiceanu, apărută în mai-iunie 1990 la Humanitas. Directorul editurii nu-mi spusese nimic, prietenii lui: Monica, Virgil, Mihnea îi recomandaseră să nu-mi “divulge” soarta ei. Abia după ce, din câteva cronici apărute înțelesesem jumătate de adevăr (că volumul Culoarea curcubeului nu se difuzase în Ardeal, în Moldova, în Banat), la prima intânire cu Liiceanu l-am întrebat dacă este adevărat. El mi-a răspuns că or fi de vină rețelele de distribuție ale cărții, iar eu am înghițit și acest “răspuns”.

Adevărul aveam să-l aflu abia după doi ani, în 1992 din presa românească: o știre care m-a înjunghiat: “Liiceanu trimisese la topit tiraje–care-nu-se-vânduseră din Cioran, din Monica Lovinescu, din Virgil Ierunca și… din Paul Goma”. La scurtă vreme am aflat: din Goma nu era precizat că au fost distruse “tiraje care nu se vânduseră”, ci… tirajul, scurt.

I-am telefonat lui Liiceanu: nu a putut să-mi explice, trebuia să plece urgent la… Paris – dar nu ne puteam întâlni, trebuie să facă un salt la Londra… Să vorbesc cu Sorin Mărculescu, fostul meu coleg de facultate (prima), adjunct al lui Liiceanu. Nu am reușit: și el era extrem de ocupat, dar lasă, mă cheamă el… Prin mătușa Anei mi s-a confirmat din mai multe surse – ziaristice – că Liiceanu, împanicat de ceea ce i se reproșase (că nu citise, înainte de a edita volumul Culoarea Curcubeului), apoi de năvala minerilor chemați de Iliescu să instaureze democrația, fugise la… Paris, întrebîndu-ne și pe noi care sunt formalitățile de îndeplinit pentru a cere azil politic în Franța, însă nesuflînd o vorbă că, înainte de Mineriadă dăduse dispoziția de a retrage Culoarea… din librării (după o zi sau două de la introducere). Mie, autor nu-mi spusese nimic – la sfaturile Berindeiului și a Adameșteancăi : “Goma are gură mare și se află…” – ce “se află, oameni buni?” că o carte a mea fusese oprită de la difuzare? Însă când m-am plâns într-un text publicat în Timpul din Iași de trimiterea la topit a unui volum de mărturii, mi-a sărit în cap intelectualitatea rezistentă, curată, acuzîndu-mă de calomnie!, în fruntea indignațelor mase fiind… Gabriela Adameșteanu. Liiceanu, vinovatul – sau: bănuitul – nu mi-a dat niciodată răspuns la întrebarea, repetată:

«Ai dat la topit, ai distrus cartea Culoarea curcubeului ?»

Numai prin intermediari (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Adameșteanu, Sorin Mărculescu, Kleininger, Ioana Crăciunescu, Pruteanu, D.C. Mihăilescu) a catadicsit să-mi “răspundă” în modul său, unsuros, transpirat, laș, mincinos, liichenic acuzîndu-mă – el pe mine! – că îl calomniez.

Și a trebuit să aștept douăzeci de ani până ce doi scriitori mari și lați (“Doii” nefiind Liiceanu și Monica Lovinescu, nici Liiceanu și Adameșteanu) să aibă curajul de a accepta să scrie negru pe alb adevăruladevărat, anume: Liiceanu, în iunie 1990, retrăsese din comerț, depozitase volumul de mărturii Culoarea… – pe care, în 1992 îl trimisese la topit.

1992-1997

O perioadă extrem de activă a apărătorilor-justificatorilor lui Liiceanu. I-am spus: campanie-inversă și nu am exagerat. Ținta atacurilor bine dirijate, nu chiar din umbră, de Monica Lovinescu, pusă în ordine de bătaie de Gabriela Adameșteanu prin revista 22, organa sa proprie și personală, vorba lui Dinescu, a fost agresatul, nu agresorul; “topitul”, nu topitorul cărții; Goma, autorul, nu Liiceanu, editorul și distrugătorul cărții de mărturii despre Anul 1977 la Români (repet: Culoarea curcubeului fusese lăudată cu o lipsă de jenă… jenantă pentru mine de Liiceanu și de Pleșu, în vizită la noi, cu 2-3 ani înainte de “revoluție”, iar după ce primul devenise director de editură, mi-o solicitase, el.)

Nu eram un adversar pe măsura Colosului din față, Divizia Blindată de tip sovietic, alcătuită din politruci de rang mare, ca imundul Brucan, ca Șarpele cu clopoței: “Tovarășul Cîmpeanu de la CC”, ca Celălalt Șarpe (cu ochelari) tâlharul Măgureanu, căruia filosoful Liiceanu i se adresa cu “Domnul Măgureanu” și îl invita la dezbateri despre “libertate” -sub steagul roșu dat la întors, pe care scria, citeț: GDS-Humanitas-22, grupare bine-cuvântată-consiliată de Monica Lovinescu și introdusă în toate interstițiile ceaușismului securesc de către prietenul meu Mihnea Berindei. Dealtfel – am aflat, ca de obicei, cu un an-doi mai târziu: reunită în alte scopuri, extrem de culturale, la Sibiu, elita intelectuală a României a dezbătut urgenta chestiune a… toxicității lui Goma, descoperită de Monica Lovinescu încă “înainte de Revoluție”, dar necombătută la timp (deși încercase, vezi Jurnal de Căldură-Mare). Ei bine, intelectualitatea Patriei se simțea obligată să ia măsuri împotriva… nu a securiștilor, a beliștilor CC-iști deveniți az’ noapte consilieri în materie de libertate, de democrație; nu contra neocenzorilor (dintre scriitori!), nu a impostorilor, a hoitarilor și nu împotriva “disidențilorde-aseară” nici împotriva cameleonismului atâtor – prea multor -“pozitivi” lăudați la microfonul Europei libere : Sorescu, Buzura, Blandiana, ci a lui Goma, rămas acum și mai singur și mai hulit (“pentru intransigența inadmisibilă”, pentru “calomnierea Revoluției Române, pretinzînd a fi un putsch rusesc”, “atacarea, la grămadă, a bunilor și a răilor”), mai grav: “pentru calomnierea strălucitului intelectual Gabi (nu Adameșteanu, ci Liiceanu), cel care a adus atâtea servicii culturii și mai ales literaturii române…” (Culoarea curcubeului nefiind literatură, ci mărturie, se excludea singură din rândurile, vorba tovarășilor scriitori anti…gomiști – printre ei, Monicii și Sanda Stolojan).

Ce era de făcut cu Goma, cel care numai rău ne face?, s-au întrebat, nu chiar în cor, ci… mai răsfirați smântâniștii culturii noastre rezistente-prin-ambuscare-pe-sub-lavițe. Se zice că Pleșu a sugerat să nu mai fie discutat în presă “Cazul Goma”, gurile rele atribuie Monicăi Lovinescu paternitatea genialei soluții de… destrămare:

«Să nu mai fie comentat în presa literară, nici în bine, nici în rău; este contestat, să fie și tăcut»

Și (și) tăcut am fost. Noroc (“noroc”…) de “Scandalul jurnalelor” de la Nemira…

1997

În februarie (1997) au apărut primele trei volume ale Jurnalului, la Nemira, sub bagheta lui Dan Petrescu. Și a inceput a doua Campanie condusă de veșnic juna veterană anticomunistă, de sub țolul lui Bălăiță de la CC: G. Adameșteanu, prin organul 22, împotriva mea.

Am mai scris, repet: bravii scriitori români au fost mobilizați sub stindardul mincinos: «S-o apărăm pe Monica Lovinescu de calomniile infamului Goma!», însă toți trupeții, de la Alex Ștefănescu la Ioana Pârvulescu, de la Pruteanu la D.C. Mihăilescu, de la inexistenta “Bianca Balotă”, și Ed. Reichman, Alain Paruit, Geta Dimisianu (aceștia patru din urmă trimițîndu-mă la spitalul de nebuni, însă nu ca prin mahalalele patriei: «Du-te la Mărcuța!», ci mai contimporan: «La Psihiatrie»), erau animați de sfânta datorie de a sări în apărarea (sic) Monicăi Lovinescu doar… de-formă, de-fond profitînd – cinstit ! – de ocazie, pentru a plăti polițe (personale) lui Goma, pentru ceea ce scrisese el despre ei, nu despre Monica Lovinescu:

Alex Ștefănescu pentru că îl surprinsesem în uniformă fulgerător schimbată, la ordinul lui Liiceanu (după câțiva ani de cronici favorabile, trecuse la atacuri furibunde, prostești împotriva mea); D.C. Mihăilescu, fiindcă îl atacasem în chiar unul din Jurnale (Unde am greșit?) pentru că explicase de ce refuză să comenteze cartea lui M. Nitescu despre Proletcultism, iar el, slugă ascultătoare a bulibașei Liiceanu consumase un pogon de revistă, pentru a inventa păcate inexistente ale mele –apoi, consecvent-foc, recunoscuse față de Dan Petrescu: «Goma are dreptate în 90% din cele relatate”, dar scrisese, dacă nu contrariul, atunci altceva… etc etc.

Campania a cunoscut prelungiri – prin “aporturile” surprinzătoare, ale prietenului Paul Barbăneagră (o continuare a unui interviu dat odioasei Dilema), a prietenului Mircea Martin, o bâiguială tremuricioasă și mincinoasă despre “calomniile la adresa lui Liiceanu”, cea mai gravă fiind afirmația că cel care îmi editase o carte și imediat o retrăsese, apoi o trimisese la topit…asudă din abundență, eliminînd, nu săruri, ci: săuri (pluralul de la său).

Concluzia (sic) Campaniei Jurnalelor a oferit-o Monica Lovinescu prin intrata în legendă a declarației:

«Regret că l-am cunoscut pe Paul Goma»

Nu spontană și nici, “personală”, cum s-a crezut o vreme, ci sugerată de cuplul infernal Gabriela Adameșteanu-Gabriel Liiceanu: ei citiseră inaintea Monicăi Jurnalele, îi telefonaseră pe dată la Paris, în panică indignată, povestindu-i că Goma o descrisese ca pe o intrigantă, ca pe o grijulie doar de cariera sa, la Europa liberă, etc etc, și îndemnînd-o, somînd-o să dea o declarație desființatoare și –s-a trecut la redactarea (telefonică) a “răspunsului” – iar Monica Lovinescu, fără a fi citit ceea ce co-oltenii săi pretinseseră că scrisesem, a “dictat replica” înmormântătoare.

O încercare de a-mi da lovitura de grație (“definitivă”, după expresia literatului ucenic fidel al Ivașcu, turnător de pușcărie): N. Manolescu, prin editorialul nu mai puțin celebru ca “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma” – și tot atât de penibil – : «Adio domnule Goma». Prin acesta Niki al Monicăi mă anunța că nu va mai publica nimic din textele mele în România literară, moșia lui tată-său, iar istoria mă va scote pe făraș, ca pe o gânganie și mă va… Am uitat ce proorocea Manolescu că-mi va face istoria ceea, dar țin minte ce mi-a făcut el în…

…2005

Băiat hărnicuț, perseverent în mișelii, N. Manolescu nu s-a mulțumit cu cât îmi făcuse. Nu știu care dintre sfetnicii săi turnători cu condicuță (Z. Ornea? H. Zalis? – Ivașcu murise) îl sfetnicise să se spele de acuzația de antisemitism (în realitate: analfabetism: ditamai Manolescul confunda antiisraelismul cu antisemitismul, îl comenta pe Garaudy ca un elev de primară). Eticheta lipită și de fruntea lui de către lombrozianul escroc Max Katz îi cauza pe la carieră, deci trebuia înlăturată, negată, anume: să organizeze el, Manolescu o demascare pentru antisemitism, în care să joace rolul antisemitizatorului altuia puitor la zid al altui “coleg de breaslă”: Goma…

Că tot nu mă lichidase (în fine: nu chiar de tot…) a profitat de turnătoria lui Zalis, potrivit căreia… Comunitatea evreiască ar fi fost indignată de publicarea unui fragment de Jurnal 2005 în revista Viața românească. Astfel, dintr-un foc, Niki împușca, doi iepuri, al doilea: Liviu Ioan Stoiciu (cu care el, președintele Uniunii Scriitorilor avusese o… mică neînțelegere de fond). Neuitînd că avusese discuții “colegiale” (de ștergere a antisemitismului din propriul dosar), atât cu ambasadorul american Taubman – cel care reprezenta, în România, interesele Israelului – și Rodica Gordon, ambasadoarea Israelului, veghind la respectarea legilor Holocaustului – cu ajutorul literaților Ornea și Zalis, a fost înscenată, la Uniunea Scriitorilor, antisemitizarea lui Goma și… legionarizarea lui L.I. Stoiciu!

Ce simplu! Ce masă de manevră oitica membrime a Uniunii Scriitorilor! Au fost suficiente câteva câteva cuvinte bălmăjite ale lui Manolescu, alte cuvinte – ne-bâlbâite, dar și acelea mincinoase al lui Gârbea-Imaginistul (“în Jurnalul 2005 numărînd 700 pagini, autorul folosește de 124 ori cuvântul antisemit evreii, accentuat, adică toți evreii!”), că Goma și Stoiciu au și fost condamnați și pedepsiți (Goma nu a avut de unde să fie dat afară – Stoiciu, da, de la Viața românească).

Nu mai lungesc pomelnicul pătimirilor mele pricinuite de “colegii” scriitori, de “prietenii” mei, spre bucuria lor că este adevărat delirul-de-persecuție.

Domnule Varujan Vosganian,

Ca unui membru al conducerii Uniunii Scriitorilor Români, vă sugerez să-mi propuneți un leac împotriva delirului-de-persecuție de care sufăr de 41 ani:

Acesta este, sigur: cartea.

Am suferit de copil, în Basarabia, sub ocupatia rușilor care au ars modesta bibliotecă școlară din Mana, apoi în refugiu, în Ardeal, apoi ca adolescent, elev la Sibiu și Făgăraș, ca student la București am trăit “epurările”, distrugere a cărții. Le ofer colegilor-persecutori ai mei ocazia de a “repara” (ce cuvânt neîncăpător!) câte o părticică din răul făcut, prin culturala cruciadă a lor împotriva păgânului de mine, participînd activ, prin minciuni, acuzații, calomnii, dar și prin tăcere, care este nu doar “de aur” ci și de-complicitate. la expulzarea mea din țară și din literatura română. Colegii mei, scriitorii, m-au atacat acolo unde este vulnerabil un scriitor: la carte. M-au împiedecat să-mi scriu cărțile, toate pe care le-aș fi putut scrie, mi-am măcinat timpul (doar timpul? – în tentative de a mă apăra și de a-mi apăra familia de Răul Absolut), iar cele așternute cu chiu cu vai pe hârtie, fie mi-au fost denunțate la cenzură, la partid, la frații noștri “americani” ca fără valoare, mincinoase, negaționiste, antisemite și condamnare la inexistență – nu am mai înșirat volumele respinse “dulce”, fără cuvinte, altele decât conspirativele: «Știi tu…», «Vrei să-mi pun ștreangul de gât?», «Ești nebun?» «Scrie și tu altă carte…»; apoi volumele întâi acceptate, apoi răzgândite: Ușa noastră cea de toate zilele, cea denunțată de Ivasiuc, respinsă de Preda, fiindcă: «Dacă te-ai dat la Tovarășa…”; volumele Scrisori și Articole, nu doar acceptate de dar comandate de Liiceanu (spre bucuria mea…), apoi… Apoi, prin gura colegului din prima facultate Sorin Mărculescu, adjunct al său, explicația orbitor de lămuritoare dată împuternicitei mele la București : «Nu avem hârtie…», și, numaidecât, pe alt ton: «Dar manuscrisele rămân proprietatea noastră, Paul nu are dreptul să le propună altor edituri…»; la editura Allfa, unde Augustin Frățilă deschisese, cu mine (prin Roman intim) o colecție, “continuată” cu Buzura, cu Țoiu – dar nu cu Goma, cel care îi predase de un an alte trei titluri…

Ziceam, deci: confrații scriitori mă loviseră unde știau că doare, că se poate muri din o astfel de rană: cartea.

Ei, bine, prin carte (a mea, fiindcă eu nu am sabotat nici o carte, a niciunui autor în scurta, dar semnificativa mea activitate de editor în Franța) să-și plătească vina de a fi atacat cartea altuia:

Nicolae Manolescu : să editeze pe cheltuiala sa volumele pe care le-a denunțat ca “antisemite”:

– Săptămâna Roșie : 50 000 exemplare

– Jurnal 2005 : 20 000 exemplare

– Jurnal 2006 : 20 000 exemplare

– Jurnal 2010 : 20 000 exemplare

– Jurnal 2011 (acesta) : 20 000 exemplare

Gabriel Liiceanu

– Culoarea curcubeului ediție completă: 50 000 exemplare

– Soldatul câinelui : 30 000

– Jurnal 2009 : 20 000

Gabriela Adameșteanu

– Jurnale 1-3, Nemira 30 000

– Jurnale 4-6, Dacia 30 000

Horia Gârbea

-Jurnal 2005: 20 000

Silviu Lupescu

– “Culoarea curcubeului, «Bărbosul» – ediție completă, nu ciuntită ca cea din 2005 20 000 exemplare

– Din calidor ediție nouă 30 000 exemplare

Dan C. Mihăilescu

– Jurnale l-3 25 000 exemplare

“Radu Ioanid”

– Săptămâna Roșie 30 000

– Patimile după Pitești 30 000

– Basarabia 30 000

Mihai Shafir

– Basarabia 30 000

– Justa 30 000

Andrei Oișteanu

– Săptămâna Roșie 30 00

– Din Calidor 30 000

Carmen Mușat, I.B. Lefter

– Săptămâna Roșie 50 000

M.D. Gheorghiu,

– Săptămâna Roșie 30 000

Augustin Buzura

– cel care a distrus din ordinul lui impostorului Wiesel volumul de documente “Situația evreilor di România 1939 – 1941;

– cel care – cu toate că eu, în 1972, îl propusesem spre publicare, la Gallimard, el driector al Fundației Culturale România, auzind că mă întorc în țară, a urlat isteric:

«Goma nu va publica nimic, în editura mea» (o manie la maramureșeni: editurile la care lucrează, fie și ca directori sunt considerate proprietate (vezi și Ivasiuc);

– cel care controla (și financiar) revista Contrafort de la Chișinău, a interzis lui Vasile Gârneț și lui Vitalie Ciobanu de a publica texte de Goma;

– cel care, invitat la o emisiune TV organizată de Maria Sipoș despre Goma, a răspuns:

«Nu este momentul (sau cazul?) să fie discutat, acum, Goma!»

– Din Calidor 30 000

– Arta refugii 30 000

– Bonifacia 30 000

Gabriel Andreiescu

– Săptămâna Roșie 30 000

Șt. Agopian

– Ostinato – ei, da, este vorba de titlul cacațavencit de către marele comic Agopian al romanului cu care mi-am făcut intrarea în lume. Ce-ar fi dacă i-aș batjocori și eu titlul cărții dragi lui astfel: “Tatache de Cacatifea?” 33 000 exemplare

Varujan Vosganian

– Alfabecedar 22 000 exemplare.

Precizez: aceste ediții – vor purta mențiunea:

“Cărți sabotate, condamnate de «colegii» mei, scriitori români -Paul Goma”

și vor fi distribuite gratuit bibliotecilor școlare, comunale, orășenești de pe ambele maluri ale Prutului, iar cele comercializate vor fi puse în vânzare la o treime din costul lor.

Se înțelege: autorul nu va primi drepturi (de autor).

I-am făcut loc în această listă a compensației suferințelor mele ca scriitor și recentului meu prieten : – “colegi” eram de multă vreme, dar nu a fost vizibilă colegialitatea – Varujan Vozganian.

Pentru eforturile sale din a 24-a oră în favoarea mea, îi fac un cadou nu atât de otrăvit pe cât pare: re-editarea Alfabecedarului, în să zicem: 50 000 exemplare (din care 20 000, vor fi distribuite gratuit bibliotecilor școlare, comunale din dreapta Prutului, 20 000 celor din stânga Prutului, iar restul de 10 000 vor fi puse în vânzare la o treime din prețul curent)

Prin urmare nici autorul, nici editura nu va câștiga nimic, ci doar viitorii cititori.

Știu că Varujan Vosganian nu se va coborî până la a se… scuza: «De unde atâția bani?», fiindcă îi voi re-aduce aminte că Domnia Sa era prezent – mai mult : în conducerea Uniunii Scriitorilor atunci când Manolescu și aliații săi întru porcării culturalicești și calomnii interesate mă antisemitizase, pe L.I. Stoiciu îl legionarizase și-l alungase de la Viața românească, unde era singurul care lucra, șefu-său Caius Dragomir avînd alte preocupări, toate colaterale, ca să le spun așa – iar Domnia Sa tăcuse, deci fusese complice cu Manolescu, Zalis, Ornea, Gârbea la acea imensă ticăloșie.

Bani – destinați editării unei cărți vesele, ca Alfabecedarul – va găsi, el, senatorul și finanțistul strălucit, dar mai ales “susținător[ul] al mișcării de unificare a României și Republicii Moldova, crezând că atât timp cât există două țări (România și Republica Moldova) separate, ‘poporul român va fi ultimul popor care va purta rușinea de a fi divizat de o frontieră artificială’”.

Din aceste motive – unele mai-așa, altele, din contra: mai-și-așa fac apel la Domnia Sa, rugîndu-l să vegheze, să dirijeze, să controleze acest Fond de contribuții Compensative (denumire provizorie) pe care îl văd creat în scopul editării cărților mele împiedecate de a apărea și înmormântate prin tăcere. Alcătuim – soția și fiul meu – o familie prea săracă pentru a sconta pe un câștig de pe urma cărților ucise de co-ciobanii mei mioritici.

A, că ei, vinovații, ei acuzatorii fără probe, ei, aplaudatorii pedepselor-prin-nepublicare a cărților numite, vor refuza indignați o asemenea propunere : probabil-sigur. În afară de o ardere-la-pungă (mai ales la oltenii Manolescu, Liiceanu, Adameșteanu, harpagoni de legendă) ar semnifica și recunoașterea că au greșit (cel puțin), când m-au calomniat și pedepsit pentru cărți.

Ne-acceptarea nu mă va mira: doar suntem în România, țară a tuturor posibilităților: un mizerabil denunțător plătit cu arginții vânzării ca Nicolae Manolescu nu-și va recunoaște păcatele, în cazul meu: crimele – scaunele obținute prin înșelăciune : președinte al Scriitorilor!, prin denunț calomnios : cel de ambasador al UNESCO la Paris (ca să facă, ce?: să asculte ca ultima cătană ordinul căprarului de la Cotroceni, cel care, la rându-i, execută directiva telaviviotă de a vota împotriva cooptării Palestinei în UNESCO, act care i-a dezonorat pe toți românii rămași încă pe două picioare?), – iar mai înainte, tot sub stindardul culturii și moralei dâmbovițeline și al teologului Bakonsky fiul nedesmințit al poetului realist-socialez, de a “ignora” onorarea disidentului chinez, încarcerat pentru că se manifestase ca apărător al drepturilor omului, aceste plăți ale trădării, el le va considera, cuvenite, lui, ciobanului care a crăpat capul altui cioban pe când dormea…

Nu-i voi da în judecată pe curajoșii pedepsitori ai mei (fără teamă că vreodată li se va da peste bot, doar ei au fost, vor fi totdeauna cu Puterea): am fost de două ori învins de “Justiția românească”: când i-am dat în judecată pe călăii securiști – în frunte cu Iliescu și cu Pleșită (și nu a găsit altă soluțiune de stingere a acțiunii decât declararea mea… decedat, prin procurorul Eduard Ilie), apoi când am intentat proces holocaustizatorilor, cei care mă acuzaseră, fără probe, de antisemitism, principalii vizați: Manolescu, Oișteanu, M.D. Gheorghiu, Carmen Mușat, Vianu, Gabriel Andreiescu, Boris Mehr, I.B. Lefter fiind apărați de “Biroul de avocați Mușat & Asociații”, după numele securistului Gheorghe Mușat, tată (ori soț) al șefesei revistei Observator Cultural, tribună a antisemitizării mele, prin securistul-sionist “R. Ioanid” – altfel ar fi motivat judecătoarea Anton inocența acuzaților, prin faptul că, în România libertatea de expresie le este respectată calomniatorilor oficializați – în nici un caz calomniaților?

Voi publica acest Anunț întru apărarea mea?, a cărților mele ?, a dreptății cum o concep eu, împotriva profitorilor, impostorilor, hoitarilorautori-de-cărți, prin mijloacele aflate la îndemână, iar de la Domnia Vostră, Domnule Varujan Vosganian voi aștepta cât va fi să fie răspunsul cuvenit.

Vă salută,

Paul Goma

© 2011 – 2015, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.